Octavian Goga s-a născut la 1 aprilie 1881, la Rășinari (Sibiu), în casa bătrânească a preotului local Iosif Goga, ai cărui precursori s-au ridicat din secolul al XVIII-lea spre nord, din Balcanii macedoromânilor, până în centrul Podișului Transilvaniei (Crăciunel, Cetatea de Baltă). Mama sa, Aurelia Bratu, descindea dintr-o veche familie brașoveană, venită din Muntenia și atestată din 1480.
Părinţii lui Octavian Goga
Urmează Gimnaziul unguresc de la Sibiu și Liceul românesc de la Brașov, făcând cunoștinţă aici cu poeziile lui Eminescu, dar și cu versurile-strigăt ale lui Petőfi sau ale romanticilor germani. În climatul militant al luptei de emancipare naţională, sub înrâurirea mișcării memorandiste a românilor din Ardeal, Goga pleacă la studii la Budapesta pentru a studia Literele și Filozofia, favorizat de obţinerea unei burse oferite de Emanoil Gojdu, un macedo-român îmbogăţit în capitala maghiară, care sprijinea emanciparea românească.
Octavian Goga student (1900)
Student la Budapesta între 1900 și 1904, Goga se apropie de gruparea românească din capitala maghiară care se formase în jurul revistei „Luceafărul”, devenind fondator și exponent al luptei politice parlamentare și culturale pe care o promova aceasta. În această postură militantă îl recunosc marii critici români ai momentului: Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Ilarie Chendi, Eugen Lovinescu. În anul 1904, Goga pleacă spre Berlin pentru a-și aprofunda studiile, asistând la cursurile istoricului german Wilamowitz-Moellendorf asupra lumii antice, vizitând concomitent Italia (Bologna, Milano, Florenţa) și pregătindu-se spre a deveni un erudit savant, temerar deslușitor al tainelor vieţii popoarelor antice. Dovadă a acestei porniri o face însăși impresionanta sa bibliotecă de carte antică aflată la Ciucea, unde volumele lui Mommsen stau la loc de cinste.
Biblioteca lui Octavian Goga din Muzeul Octavian Goga
Dar, neliniștea sufletului său tânăr îl împinge spre atitudini participative, asumat militante, elaborate sub forma preocupărilor poetice, care căutau - asemeni poeziei de tinereţe a lui Ady Endre - zguduirea puternică, configuraţia patriotică menită să aducă neamul românesc la matcă. Astfel apare primul său volum de versuri intitulat anodin „Poezii” (1905), asemeni volumului lui Ady care îl precedase cu 6 ani - „Versek” (1899). Răsunetul naţional al cărţii a fost excepţional și a deturnat definitiv destinul intelectual al viitorului istoric. În anul 1906 cartea va fi încununată cu Premiul Academiei Române. Succesul ei cristalizează repede un insurgent și revoluţionar crez poetic întemeiat - ca și la Ady - pe revolta împotriva unui stat ostil, conturând o atitudine exponenţială, în favoarea unei poezii sociale, combative la adresa inechităţii social-naţionale.
Moartea tatălui din 1906, succesele literare puţin scontate, chemările asidue ale tovarășilor de luptă culturală și naţională îl conduc spre o decizie nouă, fundamentală, privind viitorul lui. Revine de la Berlin și se stabilește la Sibiu, aducând cu sine și redacţia revistei budapestane „Luceafărul”, dezvoltând aici cel mai puternic focar de iradiere culturală și politică. Acum încep să cadă de pe faţa lui ultimele măști ale bucolismului clasicist, dezvăluind luciditatea sa tragică, critică la adresa lumii rurale, îndemnând la evaziunea din lumea satului-matcă și angajarea în lupta politică a românilor ardeleni. Destinul său de răscolitor de mase, semănător de credinţe, se profilează prin următoarele volume: „Ne chiamă pământul” (1909) și „Din umbra zidurilor” (1913).
Judecat la Cluj, în 1912, pentru agitaţie politică, este trimis la închisoarea din Seghedin, când va veni în sprijinul său poetul maghiar Ady Endre. Ca și Ady, Goga va susţine, în limitele parlamentarismului burghez, că întemniţarea sa a fost spre rușinea libertăţii de gândire. Intoleranţa regimului politic i-a silit pe cei doi poeţi să-și dea mâna și să devină prieteni
Octavian Goga, Şt. O Iosif, I.L. Caragiale
Iată portretul pe care i-l face Eugen Lovinescu, care îl întâlnește pe Goga la București, în preajma izbucnirii Primului Război Mondial: Scurt, bine legat, blond, cu mărgelele albastre ale ochilor mobile, cu fruntea bombată de încordarea unei inteligenţe vizibile, tânărul fiu al popei din Rășinari se simţea în largul lui în saloanele bucureștene...
Activitatea febrilă a intelectualului Goga a fost indestructibil legată de vocaţia sa autentică pentru istorie și tradiţie. Goga s-a afirmat ca un mare orator al epocii, alături de Iorga, Delavrancea, Vasile Lucaciu, recurgând mereu la argumente biblice, împletind verbul oratoric, tonul pamfletar cu cel retoric, pledând pentru idealul secular al emancipării și unităţii tuturor românilor. Din această perspectivă, a fost unul din interpreţii filozofiei naţionale de care s-a simţit atras și Ady Endre, ei situându-se, din punct de vedere etnic, pe poziţii opuse. La intrarea României în război, în august 1916, se înrolează ca soldat pe frontul din Dobrogea, apoi lucrează la Biroul de Propagandă al Armatei Române și editează, în refugiul de la Iași, ziarul „România”.
După crearea României Mari, devine o personalitate politică de primă mărime, membru în mai multe guverne, continuând activitatea publicistică, conferinţele polemice, grupate apoi în volumul „Mustul care fierbe”, care a conturat o filozofie a dreptei românești, alături de alţi autori, cu erorile inerente epocii, în primul rând cele referitoare la poziţiile și politica antisemită la care a fost nevoit să recurgă sub presiunea mefientă a regelui Carol al II-lea. Manevrat cu mefienţă de acesta, Goga s-a văzut trădat în cele mai scumpe idealuri ale sale, fiind silit să se retragă din viaţa politică în februarie 1938, după căderea guvernului al cărui prim ministru fusese numai 44 de zile.
Deziluzionat, înfrânt moralmente de atitudinile politicianiste și de oportunismul murdar al unor politicieni români, al regelui Carol al II-lea, Goga se va retrage la Ciucea, împărtășind, asemeni lui Ady Endre, soarta tragică a unui erou înfrânt de propriul său curaj. Aceasta îi va atrage și moartea, prin atac cerebral, produsă la 7 mai 1938.
Veturia Goga va supraveţui morţii soţului până în anul 1979, după ce va trudi vreme de 15 ani să pregătească, asemeni unui palat bizantin somptuos, locul de veci al celor doi - Mauzoleul de la Ciucea (unde sunt ambii înmormântaţi), fiind protejată ani de-a rândul, întâi de dr. Petru Groza, prietenul de familie devenit prim-ministru al primului guvern comunist, care a și ferit-o de furia comunistă, apoi, după moartea acestuia, în 1958, de Ion Gheorghe Maurer, care i-a îndulcit ultimii ani ai bătrâneţii. Ca răspuns afectiv al acestei protecţii, Veturia Goga va dona statului român, în anul 1967, întregul domeniu de la Ciucea, pregătind pentru eternitate, ca o supremă recunoștinţă, memoria soţului său.
Cunoscându-se încă din liceul sibian, Octavian Goga și Veturia Mureșan nutreau o tainică simpatie reciprocă. Deși Veturia se căsătorise, deja în 1903, la 19 ani, la insistenţele părinţilor, cu Lazăr Triteanu - la 31 de ani acesta era socotit un important prelat ortodox, asesor consistorial, al treilea în ierarhia bisericească la Mitropolia sibiană. Între cei doi se purta o corespondenţă discretă, învăluită de timidităţi adolescentine, subminată de prejudecăţi morale, împiedicată de preceptele creștine și pe care prietenii poetului o ironizau adesea. Cu ingenuitatea vârstei, Veturia îl numea pe tânărul poet revoluţionar și anarhist, tânjind, în secret, o înfiorată, rescolitoare aventură cu acesta.
Doresc mult să ne întâlnim, ca să mai iau putere de la tine, revoluţionariule! - friza inocenţa și naivitatea Veturia. Atât de mult iubesc anarhiștii!
Ce era rânduit să se întâmple nu se va produce tocmai în curând. La 14 octombrie 1906 avea loc nunta lui Octavian Goga cu Hortensia Cosma, nași fiind Alexandrina și Alexandru Vlahuţă. După întoarcerea din călătoria de nuntă din vestul Europei, cele două familii, Goga și Triteanu, devin prietene. Plutea însă în aer pericolul adulterin. Hortensia îl simţea cu instinctul său de femeie, suportând greu prezenţa Veturiei în casa ei, alături de Octavian Goga. Presupușii amorezi se întâlneau însă, în secret, după paravanul numit „societatea statiștilor” - artiștii amatori din cadrul Societăţii Astra din Sibiu, al cărei secretar era... Octavian Goga şi unde Veturia se producea cu un talent muzical de necontestat.
Deznodământul s-a produs în primăvara anului 1909, când Octavian Goga, călătorind prin Italia (Milano, Ospedaletti, Borghidera, Veneţia), urma să se întâlnească... din întâmplare cu Veturia, aflată și ea pe meleaguri italiene.
După 11 ani de la această întâlnire, în ianuarie 1920, Goga va nota în Florile Tăcerii: Era marea, era tinereţea, erau flori și erau stropi de sânge pe batistă. Sufletul meu s-a prins în mreaja lor, nu putea găsi o încătușare mai frumoasă, ca atunci pe Coasta de Azur. (Era, vorba, desigur, de coasta Mării Adriatice! - n.n.)
Începând cu anul 1909, Veturia Triteanu (viitoare Goga) va face o spectaculoasă carieră muzicală, fiind primită să cânte - sub protecţia lui George Enescu - în faţa familiei regale la Peleș, acompaniată de compozitor și fiind gratulată de regele Carol I cu medalia Bene Merenti. Din acest moment vieţile celor doi protagoniști se vor împleti discret, până la cununia lor oficială din 15 ianuarie 1921.