Editorul, traducătorul și prozatorul român, Vasile Savel (25.01.1885, Fălticeni, Suceava – 17.05.1932, București) s-a născut în familia preotului și profesorului Ion Savel și a soției sale, Ecaterina, familia lui locuind pe aceeași stradă cu Mihail Sadoveanu.
După școala primară de băieți și gimnaziul “Alecu Donici” din orașul natal și Liceul Internat din Iași, a studiat literatura și dreptul la Universitatea din București, obținând o diplomă de licențiat în drept.
După Bacalaureat, studiază dreptul și literele la Universitatea din București, iar din 1904, constrâns a-și câștiga existența, activează în calitate de avocat și ziarist, totodată începându-și și activitatea literară sub auspiciile poetului și prozatorului Dimitrie Anghel (reprezentant al simbolismului român).
A intrat în presă, activând în calitate de redactor la ziarele “Minerva”, “Seara” și “România”, ulterior ocupând funcția de secretar general al Societății Scriitorilor Români, căreia i se alăturase în 1911. Creațiile sale literare apăruseră în publicațiile “Flacăra”, “Mișcarea literară”, “Dimineața”, “Presa”, “Sămănătorul”, “Viața Românească”, “Luceafărul”, “Ramuri” și “Cuvântul liber”, iar observațiile incisive din broșura sa de debut (“Opera d-lui Ilarie Chendi”, 1906), în care a prezentat deseori activitatea jurnalistică a criticului literar aparținând curentului sămănătorist, atrăsese comentarii adverse.
După ce, în calitate de ofițer în rezervă, luase parte la acțiunile militare de prim rang în cel de-al Doilea Război Balcanic și în Primul Război Mondial, revenise la jurnalism: din 1928 redactând ziarul oficial al Partidului Național-Țărănesc “Dreptatea”.
Dedicate tematicii războiului, volumele de proză scurtă ale lui V. Savel (“Între rețele” – 1919, “Într-un sat de contrabandiști” – 1920, “Pribeag” – 1920), reflectă diverse aspecte ale vieții cazone; descrise cu mult scepticism, acestea reflectă o realitate dură și lipsită de sentimentalism sau de fals patriotism.
Articolele acuzatoare scrise pe front, publicate în “Cuvântul liber” începând din 21.12.1919 au fost colectate în volumul “Oamenii cari nu vorbesc” (1921).
Romanul cu posibile elemente autobiografice “Miron Grindea” (1921) prezintă povestea fiului unui boier moldovean scăpătat, care, obținând licența în drept, refuzase un post de judecător în orașul natal, pătrunsese prin propriile puteri în breasla avocaților, din cauza căsătoriei cu o nemțoaică fiind acuzat de filogermanism în perioada de neutralitate, și căzuse rănit pe front în Primul Război Mondial.
În timpul aceluiași răzbel, a cules pe front specii ale liricii populare și a folclorului muzical românesc, plasându-le în volumul “Doine din război” (1925).
Romanul epic “Vadul hoților” (1926) prezintă viața unui sat de graniță în timpul războiului. Vasile Savel a mai tradus scrieri ale lui Honoré de Balzac (“Colonelul Chabert”), Alexandre Dumas-tatăl (“Cei doi studenți și alte nuvele”), Karl Emil Franzos (“Vrăjitoarea”) și Guy de Maupassant (“Duminicile unui burghez din Paris”).
Cartea “Pelerina verde” (cu dedicația “Maestrului Octavian Goga” din 14.07.1929) reprezintă o culegere de nuvele, narațiuni în proză de dimensiuni medii, caracterizate printr-un narativ unic, un conflict central bine definit și un număr restrâns de personaje, psihologia cărora este deseori explorată în profunzime, având un accent atât pe concentrarea acțiunii, cât și pe o intrigă riguros construită.
Cel de-al doilea scriitor prezentat este Victor Eftimiu (24.01.1889, Boboshticë, Korçë, Albania – 27.11.1972, București) – dramaturg, eseist, povestitor, scriitor și traducător român de origine macedoromână, respectiv membru al Academiei Române și francmason român din perioada interbelică, autor al feluritor opere literare în proză, cu însușiri de povestitor și enormă limpezime și proprietate stilistică.
Victor Eftimiu a fost al doilea din cei 12 copii ai negustorului aromân Gheorghe [Jorgo] Eftimiu (bunicul numindu-se Eftimie [Timco] Cavali) și ai Marianei (născută Cociu), zisă și Economu, fiică de preot.
După ce a urmat clasele primare în limba greacă, în comuna natală (1895-1897), a fost înscris, în București, la școala primară de pe strada Silvestru (stradă, unde tatăl deținea o băcănie), stabilindu-se definitiv în România în 1905.
Director al teatrelor “Comedia” (1913) și “Național” (1920, 1930 și 1944-1945), director general al teatrelor (1920), al Teatrului Național și al Operei din Cluj (01.08.1927 – 31.12.1927), a colaborat la ziarele și revistele vremii, inclusiv: “Luceafărul” (unde a și debutat în 1904), “Viața literară” (1906), “Țara noastră”. În 1932, a primit Premiul Național pentru Literatură, la 31.05.1948 fiind ales membru titular al Academiei Române.
Începând cu anul 1912, publică povestiri, piese de teatru, eseuri, interviuri în presa franceză, piesele de teatru jucându-i-se atât în țară, cât și peste hotare (Franța, Albania etc.). La doar 21 de ani, apare cu traduceri în Franța și Anglia, volumul său “Contes roumains” bucurându-se de aprecierea superlativă a poetului, satiricului, polemistului, eseistului, traducătorului și anarhistului francez Laurent Tailhade: “Victor Eftimiu este unul dintre aceia care va popula într-o zi toate memoriile. Merită să fi cucerit Franța. I-o dă dreptul poezia și talentul.”
Autorul mai multor piese de teatru în versuri (“Înșir'te mărgărite”, “Omul care a văzut moartea”, “Cocoșul negru”, “Prometeu”), Victor Eftimiu a introdus în România teatrul poetic, după modelul poetului, prozatorului și dramaturgului spaniol Federico Garcia Lorca (cunoscut inclusiv pentru talentul său în alte domenii ale artei).
Inspirându-se adesea din folclor și explorând teme relevante pentru diversul său context de intelectual macedo-român și personalitate literară interbelică, “Comoara” (una dintre operele semnificative ale dramaturgului și scriitorului român Victor Eftimiu, publicată în 1923 ca parte a unui volum alături de “Akim – Ave-Maria!”), îi demonstrează cu prisosință talentul în dramaturgie și narațiune.
Romanul “Tragedia unui comedian” (1924) este extrem de interesant atât prin redarea atmosferei din lumea teatrului (cu tot ce are în ea nobil, dar și meschin și cabotin), cât și prin crearea unui tip (contele Venceslas-Svidrigello Strszky, zis Struțul, zis domnul Maximum, refugiat polonez, venit la Iași cu trupa lui Borelli, rămas peruchier al teatrului de acolo, fost soț câteva luni al frumoasei artiste Fani Boldescu, devenită apoi “prințesa” Moruzof, peruchier apoi al Teatrului Național, actor, regizor și impresar de turnee în provincie și, în sfârșit, directorul “Teatrului Shakespeare” din intrarea Zalomit, mare regizor al pieselor lui Shakespeare și chiar interpret al lui Caliban din Tempesta, om urât și genial, în care clocotește pasiunea teatrului și conștiința urâciunii ce-l împiedică să devină mare actor).
Continuându-ne misiunea de colecționare, cercetare, conservare și restaurare, comunicare și expunere a mărturiilor materiale și spirituale despre viața și activitatea poetului Octavian Goga, în scopul cunoașterii, educării și recreerii publicului vizitator, am inaugurat expoziția inedită de carte (online) “Vasile Savel și Victor Eftimiu în Biblioteca O. Goga”, în cadrul căreia sunt prezentate operele celor două importante personalități culturale românești.
Vă dorim lectură și vizionare plăcută!