Autorii de opere literare în proză (romane, nuvele, povestiri, eseuri), utilizând genuri literare caracterizate printr-un limbaj narativ, nesupus regulilor versificației, au contribuit, de-a lungul timpului, la dezvoltarea prozei românești, de la precursori (Miron Costin, Dimitrie Cantemir) la clasici (Ion Creangă, Mihai Sadoveanu) și până la autori contemporani (Mircea Cărtărescu, Ana Blandiana, Gabriela Adameșteanu, Dan Lungu, Radu Paraschivescu, Horia Tecuceanu, Dumitru Crudu, Mircea Dinescu).
Diversificând peisajul literar național prin explorarea unui amalgam tematic (de la cotidian la probleme sociale complexe, cu idei și perspective care îmbogățesc incontestabil cultura națională și internațională), prozatorii au harul de a transforma obișnuitele întâmplări într-o literatură de calitate, prin varietatea stilurilor care abordează subiecte de la realitatea imediată la fantezie sau istorie ajutându-ne atât la înțelegerea aspectelor socioculturale, cât și la introspecția personală.
Dramaturgul român Ion Luca (07.12.1894 – 30.01.1972) face parte din aceeași generație cu Alexandrul Krițescu, Mihail Sorbul, Mihail Davidoglu și Aurel Baranga.
Provenind dintr-o familie de muncitori, a urmat școala primară la Roman și Bacău, continuându-și studiile la seminarul “Veniamin Costache” din Iași. După obținerea licenței în drept (Iași) și în teologie (București), și-a susținut doctoratul în drept și teologie la București. Mobilizat în timpul Primului Război Mondial, în anii 1917-1918 activase ca “sergent sanitar” într-un spital orășenesc din or. Nikolaev (Rusia), mai târziu fiind hirotonisit diacon, iar mai apoi lucrând ca profesor și avocat la Bacău.
Obținând o bursă de studii în domeniul bibliotecilor, a călătorit prin Austria, Franța, Germania, Italia și Ungaria. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial a locuit la București și la Craiova, în 1948 revenind la Bacău, unde predase limba romană la o școală generală. Cel mai bun prieten al lui Ion Luca, Valeriu Anania (18.03.1921 – 31.01.2011), cunoscut ulterior ca Bartolomeu Anania, un cleric ortodox român și scriitor, din 1993 și până la moarte – arhiepiscop al Arhiepiscopiei Vadului Feleacului și Clujului (până în 2005 – în cadrul Mitropoliei Ardealului), iar din 2006 – primul mitropolit al Mitropoliei Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului, îl vizita la Vatra Dornei, iar la Bacău îl vizita profesorul de germană Alfred Klug, cel care i-a tradus în această limbă trei piese scrise în 1938 și tipărite la Bacău un an mai târziu: drama în zece tablouri “Evdochia”, drama în trei acte “Femeia, fiica bărbatului” și comedia în patru acte “Morișca”. În 1953, sperând să-și poată continua opera dramatică, s-a retras, fără familie, la Vatra Dornei, stabilindu-se, până la capătul vieții, într-o casă de stat situată în cea mai pitorească zonă a orașului, și predând, până în 1955, ca profesor de limba rusă la Școala Generală nr. 1.
Recunoașterea postumă a activității sale are loc abia în sec. al XXI-lea, atunci când liceul teoretic din Vatra Dornei fusese redenumit Liceul Teoretic “Ion Luca”.
În drama în versuri “Răchierița” (1934), boierii moldoveni, condusi de Radu și de Bals, înfruntă un alt domnitor (“geambas fanariot”), ieșind triumfatori. Tânărul “lautar moldovan” Dan reprezintă întruchiparea adevarată a spiritului autohton, ideologia “autohtonistă” alimentând, pe lângă dramele istorice, și o piesă cu subiect legendar: poemul dramatic “Icarii de pe Argeș” (1933), poem inspirat de legenda Meșterului Manole.
De facto, operele acestui adevărat “meșteșugar al scenei” aparțin nu unui teatru de concepție ori de construcție intelectuală, ci, mai curând, unui teatru melodramatic, unde, indiferent de natura conflictelor, acțiunea dramatică este susținută aproape întotdeauna de o încercare sentimentală.
Cel de-al doilea autor reprezentat este prozatorul român Eugeniu Boureanul, cunoscut și ca Eugen Boureanul (18.02.1885 – 28.11.1971). Născut la Tecuci, în familia ofițerului Gheorghe Boureanul, care obținuse mai demult o diplomă de inginer la Schaffhausen (Germania), apoi avansând până la gradul de general, și a soției sale, Zoița (născută Galery), Eugen a absolvit două facultăți din cadrul Universității din Iași (Facultatea de Drept și Facultatea de Litere și Filozofie), ulterior obținând un doctorat în filozofie la Universitatea din Bologna (Italia) și fiind admis în cadrul Uniunii Scriitorilor din România.
După revenirea în țară, a lucrat ca avocat, jurnalist, profesor și funcționar public la Iași și București, în februarie 1916 fondând, împreună cu un grup de scriitori (Zaharia Bârsan, Theodor Cazaban, Ion Sân-Giorgiu, Dimitrie Iov, Artur Enășescu, Theodor Naum, Gavril Rotică și Radu Dragnea), revista “Solia”, care continuase spiritul tradiționalist al “Sămănătorului”, atacând modernismul literar de la începutul sec. al XX-lea. În perioada 1935-1944 , a activat în cadrul Societății Române de Radiodifuziune, deținând un timp funcția de director. A fost căsătorit cu Jeanne Michel, profesoară de origine franceză de la Institutul “Pompilian” din București, fiul lor fiind Radu Boureanu (09.03.1906-04.09.1997), actor de scenă, poet, dramaturg, eseist, scriitor și traducător român, activ atât în România interbelică, cât și în cea postbelică. A decedat, în 1971, în satul Poenari (actualmente, județul Giurgiu). Debutând literar, în revista “Sămănătorul” (1904), cu povestea fantastică “Mărgărint și frumoasa fără trup” (al cărei ritm este, potrivit lui Nicolae Iorga, asemănător cu cel al lui George Coșbuc), a editat prima carte (“Povestiri din copilărie”) în 1905. A colaborat apoi cu fragmente literare în publicațiile “Flacăra”, “Neamul românesc”, “Floarea darurilor”, “Drum drept” (Craiova), “Adevărul literar și artistic”, “Arhiva”, “Evenimentul” etc.
În perioada interbelică a publicat mai multe volume de proză scurtă (schițe și povestiri), inclusiv “Povestiri de pe dealuri” (1926), “Povestiri de prin văi” (1928), “Omul fără noroc” (1931), precum și romanul “Cel din urmă erou” (1943). O lungă călătorie de studii din Scandinavia în Africa de Nord, iar mai apoi în Ceylon și în vestul și nordul Indiei a descris-o în memoriile de călătorie “De la Thule la Taprobana” (1969), carte publicată fragmentar. A tradus scrieri ale lui Oscar Wilde, Gérard de Nerval, Johann Wolfgang von Goethe, Guy de Maupassant, Jack London și Lev Tolstoi, în 1926 obținând premiul Societății Scriitorilor Români.
Cartea autorului Eugen Boureanu “Sufletul ruinelor”, apărută la “Editura Casei Școalelor” din București în 1923, cuprinde câteva opere ale prozatorului, pe lângă povestirea cu aceeași denumire, și anume: “Stânca deznădejdii”, “Piciul”, “Mângâierea lui Hudubaie”, “Groparul”, “Dușmanii”, “Clopotele” și “Corbii”.
Nicolae Iorga calificase “de o frumuseță deosebită” unele dintre povestiri (inclusiv povestea tragică a jandarmului îndrăgostit de o țigăncușă, care va fi spânzurată de etnicii săi).
Remarcându-i permanentele “chin și neliniște în toată ființa”, nesiguranța, reținerea și entuziasmul neașteptat, Mihai Sadoveanu (colegul de la revista “Sămănătorul”) specifica: “curiozitatea lui se întindea pe multe tărâmuri; se exprima elegant și avea dar; însă făcea parte dintre acele ființi urmărite de neșansă oriunde”.
Continuându-ne misiunea de colecționare, cercetare, conservare și restaurare, comunicare și expunere a mărturiilor materiale și spirituale despre viața și activitatea poetului Octavian Goga, în scopul cunoașterii, educării și recreerii publicului vizitator, am inaugurat expoziția inedită de carte (online) “Ion Luca și Eugeniu Boureanul în Biblioteca lui O. Goga”.
Vă dorim vizionare și lectură plăcută!